Portretul unei doamne.


Nu pot sa ma abtin sa nu impartasesc cu voi cartea pe care tocmai am inceput-o. Am primit-o la sfarsitul anului scolar, ca premiu pentru un concurs judetean si pot sa spun cu mana pe inima ca reusesc cu greu sa ma opresc din citit. Odata ce incep sa devorez fiecare cuvant si sa sorb din dulceata fiecarei fraze, ma opresc cu greu. 

„Portretul unei doamne” este o lucrare a autorului american Henry James. James s-a nascut in New York. Acesta calatoreste deseori prin Europa, pentru ca mai tarziu, adica in 1889, sa se refugieze in Anglia. 

Romanul despre care va vorbesc are cateva dintre detaliile din viata sa. O fata americana, este „adoptata” de catre matusa sa dupa ce ambii sai parinti mor, matusa care traieste in Anglia. Fata este nevoita sa mearga acolo impreuna cu ea unde il intalneste pe varul sau Ralph si pe bunul sau prieten, lordul Warburton. Isabel atrage atentia si admiratia tuturor prin personalitatea sa debordanta si prin caracterul sau atat de rar in zilele acelea. Era considerata de toata lumea, drept o fire rebela, o fata careia ii placea sa faca doar ce voia si care nu era obisnuita sa asculte de cineva. Insa prin toate aceste lucruri ea reuseste sa arate lumii ca stie ce vrea de la viata si ii face pe toti sa creada ca va obtine ceea ce isi doreste. O femeie interesanta si misterioasa, in acele tinuturi singuratice si plictisitoare… . 

Abia am inceput cartea dar sunt sigura ca o sa imi para rau cand o sa o termin. Iar pentru a incheia frumos acest post, o sa impartasesc cu voi cateva citate pe care le-am descoperit, cateva randuri care m-au impresionat. See ya!<3

„De la ora cinci, la ora opt, in anumite ocazii, inseamna o mica eternitate, dar in ziua aceea intervalul nu putea fi decat o eternitate de placere” (este vorba despre mult prea cunoscuta ceremonie  englezeasca denumita „ora ceaiului”)

„Sunt convins ca vor veni multe schimbari si nu toate in bine.”

„Nu este absolut necesar sa suferi; nu suntem facuti pentru asta.”

„Un personaj ca acesta, isi zicea el, o adevarata forta pasionata pe care s-o vezi desfasurandu-se este cel mai frumos lucru din natura” (vorbele lui Ralph in legatura cu verisoara sa Isabel)
„Cheia unui frumos edificiu imi cade in palma si mi se spune sa intru ca sa-l admir.”

„Usa era incuiata si, cu toate ca avea niste chei in buzunar, nutrea convingerea ca nici una dintre ele nu avea sa se potriveasca.” (acest citat are legatura cu cel de mai sus, in care Ralph isi spune ca are in mana cheia unui edificiu, atunci fiind sigur ca ajunge sa o cunoasca pe verioara sa, pentru ca mai apoi sa isi dea seama ca desi avea „niste chei in buzunar” nu avea sa reuseasca sa ii descopere prea curand toate frumusetile, ea fiind doar un edificiu pe care l-a admirat fugar, doar din afara).

Anunțuri

Vacantaa!!


Finally a incepeut si pentru mine! SI a inceput cu o medie de 9.40 la examene, o medie destul de decenta din punctul meu de vedere. Iar pentru a fi sincera, nu pot sa spun ca m-am omorat cu invatatu’, dar in sfarsit, munca mea de pana acum a fost rasplatita si am avut ocazia sa le arata…celorlalti, de ce sunt in stare.

Dar, trecand peste scoala, note si examene hai sa vorbim putin si despre vacanta asta atata de muult asteptata si care credeam ca nu o sa mai vina niciodata!

Mi-am propus (la fel ca si in celelate vacante), ca vacanta aceasta, vara asta sa fie perfecta! Ce inteleg eu prin vacanta de vara perfecta? Paai…nu stiu, o lista cu carti pe care sa le citesc, sa vizitez cateva locuri noi, sa imi petrec  timpul cu prietenii…si nu numai:D, sa scriu, sa invat sa inot, ceea ce pun pariu ca nu se va intampla nici vara sta, si multe alte lucruri pe care ma hotarasc sa le fac.

Mai nou, am o lista cu lucruri pe care „e musai” sa le fac in viata. Lista care se mareste pe zi ce trece, lista care ma descrie perfect si ma gandeam ca poate o sa si postez cateva dintre dorintele mele, aici, pentru a mai adauga inca un strop din mine in acest blog.

Sooo, see ya! :*

Here we are again…


Scriu din nou…cred. Mdap! Chiar fac asta iarasi.

Anul trecut, cam in vremea asta, m-am oprit din a mai scrie. Fara vreun motiv evident, sau poate mult prea personal pentru a-l „implica” in aceasta postare, pur si simplu m-am oprit din a-mi mai asterne sentimentele si gandurile pe hartie. Ganduri care, sincer, cam alergau si tropiau prin mintea mea si sentimente care ma inseleau mai mereu, cel putin la acea vreme. Dar sunt fericita ca am revenit, iar „proiectele” mele personale, abandonate atunci, vor fi din nou abordate, cu o noua viziune acum, si bombardate cu noi idei.

M-am simtit usurata inca de la primele litere scrise, pentru ca mi-am dat seama imediat ca, inspiratia mea de om nebun care are impresia ca poate schimba ceva in lumea asta infecta si fara culoare, ca poate sa aduca o pata de culoare in viata cuiva, a revenit. Si cum ar putea cineva atat de mic ca mine sa schimbe ceva intr-o lume asa de mare? Inca mai caut raspunsul. Si totusi, inca sper ca macar randurile mele sa schimbe ceva, sper ca macar miile de litere imbibate cu amintiri sa vorbeasca in numele meu.

Inca din prima secunda in care am apasat tastele laptop-ului am simtit acea bucurie, acea liniste, acea usurare, pe care o simt in general cei care chiar pun suflet in ceea ce scriu, cei care in fiecare lucrare pun cate o bucatica din ei. 

Si totusi, de ce nu am inceput sa scriu mai devreme? 

Neincredere? Nici vorba! 

Lene? Poate:”>.

Teama? Cel mai probabil.

Dar teama de ce, pana la urma? Ca nu o sa mai fie ca inainte. Ca in momentul in care o sa incep sa scriu nu o sa simt ceea ce simteam inainte. Sau doar pentru ca aveam senzatia ca nu stiu ce sa scriu? Ca nu stiu ce simt? Ca nu stiu ce vreau? Pentru ca daca asta e motivul. Ma invinovatesc in totalitate. Primul cuvant a fost mai greu de scris pentru ca apoi, totul a venit de la sine, iar acum nu ma mai pot opri.

Dar trebuie. Trebuie sa inchei asta, pentru a face loc unor lucruri mai frumoase. Mai pline, mai sincere…

Franturi din viata


„Doamne, da-mi inapoi momentele in care singurele mele griji erau hainutele papusilor care nu stateau cum trebuia, sau galetusa pentru nisip pe care tocmai o pierdusem.”

            Stiu, ar fi penibil sa spun ca imi e dor de copilarie, ca vreau sa fiu din nou “tanara”, ca stiu ce inseamna viata, pentru ca varsta mea nu ma lasa sa fac asemenea afirmatii. Cu toate acestea, in ciuda anilor mei, uneori ma simt mult mai batrana, cu mult mai multa experientan decat las sa para, cu mult mai multa indemanare in “cititirea” oamenilor. De ce? Pentru ca, in ultimul timp am fost obligata sa ma maturizez, am fost nevoita sa deschid ochii si sa imi dau seama de ce inseamna cu adevarat viata. Stiu, nu las mai niciodata impresia de maturitate, pentru ca am mereu pe chip zabetul unui copil, in ochi focul jocului si in inima dragostea de viata. Si ador lucrul acesta. Ador rolul pe care trebuie sa il joc in fiecare zi, de dimineata de cand imi desenez fericirea pe chip, pana seara, inainte de culcare. Atunci devin cu adevarat eu, iar ideile, gandurile si dorul ma inunda atat de repede si de puternic incat nici macar nu am timp sa ripostez. Asa ca teama ma loveste din toate partile, doborandu-ma si epuizandu-ma pana la lacrimi.

            Stiu, nu sunt singura. Tocmai de asta tin sa spun ca puterea inseamna sa plangi in fiecare seara pana adormi, iar a doua zi sa te trezesti zambind. Puterea inseamna sa treci ca o pasare prin vant si ploi, iar odata ce vezi lumina inca sa mai poti canta. Puterea inseamna sa vezi persoana iubita langa altcineva si sa poti fi fericit pentru ea. Asta inseamna putere!

            Asta te ajuta sa treci prin viata cu caul sus. Asta te ajuta sa nu iei seama la cuvintele rautacioase si sa faci ce simti pentru a ajunge tot mai sus, acolo in varf, acolo unde toata lumea vrea sa fie, insa numai cei puternici ajung. 

Somebody help me…imediatly!


Seara de vara torida. Apa, gheata, inghetata, caiete peste tot si creierul meu care refuza sa mai colaboreze cu mine. Cam asta se afla in jurul meu.

Mai am cateva zile pana la examen, iar mintea mea protesteaza efectiv. Incerc din rasputeri sa o conving ca o sa scape curand de chinul asta dar caldura si plictiseala sunt cele mai mari dusmance ale „visului” meu de a lua nota maxima. Haha, inca rad de ce am spus inainte. Oricat de mult m-as stradui…matematica tot nu ma suporta, iar x-ul ala ma fraiereste mereu. 🙂 De proba de lb. romana nu ma plang. Sper ca inspiratia sa imi vina la momentul potrivit si creierul sa imi faca totusi o surpriza si sa ma lase sa arat ce pot.

Va las acum…o sa ma intorc la chinul cel de toate zilele (de ceva timp incoace:)) ) Sper sa revin curand…si intreaga. (dupa gradele pe care le arata termomentrul, slabe sanse:) )


C'mon...

Uneori chiar ajuta sa te descarci. Si uneori e mai usor sa o faci in fata cuiva care habar nu are cine esti, care nu te poate judeca si nu iti poate spune „Ti-am spus sa nu faci asta!” „Ti-am spus ca gresesti..”
Poate parea ceva pueril, ceva „pentru fete” dar pentru unele persoane jurnalul e cel mai bun prieten. Te descarci scriind, asezandu-ti pe hartie toate gandurile, toate sentimentele, toate cuvintele pe care ti-e frica sa le impartasesti cu altcineva. Sau cu acel „cineva”

Interviu cu o alta eu! (part 1)


            Crezi ca ceea ce numesti la varsta asta “iubire” e intradevar iubire?

            Da! Sunt convinsa. Defapt, poate auzi peste tot ca “dragostea nu are varsta”, insa asta e complet adevarat. Sa te indragostesti la 50 de ani e acelasi lucru cu a te indragosti la 15 ani. Si totusi poate un copil stie mult mai bine ce inseamna iubirea. Poate totusi un copil, in comparatie cu un adult stie sa iubeasca mult mai pur, mai sincer, mult mai inflacarat. E adevarat ca un copil, un adolescent se arunca cu capul inainte cand e vorba de dragoste, dar poate exact asta inseamna a iubi. Poate a iubi inseamna a te arunca cu tot sufletul intr.un joc din care nu esti sigur ca vei iesi invingator. Spun ca un copil poate iubi mai puternic si mai sincer decat un adult pentru simplul motiv ca adultul, pe parcurs ce devine mai intelept, mai invatat nu mai iubeste cu sufletul ci cu capul, in timp ce adolescentul de 14-15 ani nu stie sa iubeasca decat cu sufletul sau. De aceea dupa o despartire sufera atat de mult, pentru ca si-au pus inima pe tava, iar altii au profitat de acest lucru. Dragostea e un lucru fragil care pe parcurs se pierde. Asta daca ii dam noi voie sa ne paraseasca.