Viitor


Era soare. Era cald. Era Paris.

Doar tu, eu, o camera foto si lumea din jur care disparea usor usor in peisaj. Strazile acelea…ah! Strazile si degetele noastre imbratisate. Balconul plin de flori si zambetul lui in stanga mea. Reflectia iubirii adevarate conturata in fiecare vitrina pe langa care treceam. Miros de mai, miros de te-as iubi o viata.

Dar brusc totul se prabuseste in linia fina dintre noapte si zi. Ochii ii sunt alungati de prima raza de lumina ce-mi atinge pleoapele. Iar eu, eu incerc sa ma agat de acel vis cat mai mult cu putinta pentru ca stiu ca realitatea nu e la fel. Strang ochii, incapatanandu-ma sa-l parasesc. Nu e langa mine si asta doare mai mult ca niciodata.

Odata ce soarele invadeaza camera incep sa simt fiecare sarut, fiecare atingere si fiecare privire. Si arde. Urmele lor imi ard pielea, asa cum dorul imi arde inima.

Ne vedem maine, dragul meu.

tumblr_nv58uemLvW1qefpn8o1_1280

Inceput


Scriu scrisori pe care nu le trimit oricum.

Scriu cuvinte care nu vor fi citite de nimeni.

Asa ca, de ce nu as scrie sincer, din inima? De ce sa continui sa ma ascund printre randuri cand de fapt nu incearca nimeni sa ma gaseasca…nu incearca nimeni sa ma caute.

Dar pana la urma nici eu nu stiu ce sa scriu. Nu stiu cum. E ca si cum m-as trezi dintr-un vis pe care il uit imediat. Vreau sa spun atat de multe lucruri, vreau sa ii spun atat de multe, dar imediat ce deschid gura, tot sensul gandurilor imi scapa printre degete.

Cu toate acestea, un lucru e clar. Totul pare atat de firesc cand suntem. E ca o amintire dintr-o alta viata, e ca o intoarcere in viitor. Linistea. Fericirea. Zambetele. Atingerile. Totul e atat de familiar.