Neintelegere urbana


Ma visez in alb. Te visez in negru. Ne visez doar in culori. M-am trezit cu soarele in privire, dar ploaia rece m-a udat tot drumul. Era intunecat afara. O intunecime luminoasa, parca. Oamenii misunau nepasatori, alergand dintr-o parte in cealalta a orasului, dar spiritele…ele dansau. Se miscau cand lent, leganandu-se odata cu ramurile copacilor, cand frenetic, efervescent, haotic, in tandem cu picaturile de ploaie ce loveau asfaltul. Voiau sa il distruga, dar isi gaseau sfarsitul imediat ce il intalneau. El nu stia adevarul. Niciodata nu l-a cunoscut. A luat ploaia drept imbratisare si talpile ce il prigoneau de atata timp drept sarutari, mangaieri. Asfaltul nu a inteles niciodata ce este fericirea pentru ca nu a intalnit padurea; nu a invatat ce e linistea pentru ca nu a auzit niciodata linistea sufletului. Asfaltul nu a aflat cat de frumos pot vorbi stelele si nici cat de ascultatoare este luna. Dar noi, in schimb…noi ne iubim mai mult decat pasii ce i-a numarat asfaltul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s