Ale mele cuvinte


A se citi usor, rar, cu voce soptita.

Buna.

Numele meu este Daniela, iar tu dai viata tuturor gandurilor mele. Iti multumesc pentru asta.

Am spus de multe ori ca am senzatia ca ale mele cuvinte, credinte si temeri devin reale doar in momentul in care le rostesc cu voce tare. De asta evit sa le dau viata gandurilor mele, pentru ca mintea mi-o ia razna uneori. Isi face de cap.

Dar totusi, nu as rezista sub povara lor, nu m-as descurca singura cu ele; de asta prefer sa le scriu si sa le afisez aici. Iar tu vii, citesti si te faci responsabil de destinul cuvintelor mele.

Asa ca sa nu indraznesti sa le neglijezi, sa uiti de ele sau sa nu le iei in serios. Sunt ale tale acum, ai grija de ele.

The Thor

The Thor

 

Am o broască țestoasă, iar ea m-a învățat câteva lecții destul de importante.

Broasca mea se numește Thor. Nu are el nici cine știe ce mușchi și nici ochii albăstrui, dar are o personalitate destul de puternică… Pe atât de puternică pe cât poate fi personalitatea unei broaște țestoase. Thorel al meu nu pleacă niciodată capul si, mai important de atât, e mereu curios. În fiecare zi, aparent, el descoperă carte ceva nou. Habar nu am ce, dar el e mereu foarte ocupat lovindu-se de vreun colt sau de vreun covor.

Seara, înainte de culcare, este ora noastră de joaca. Iar dacă se întâmplă să uit sau să încerc să chiulesc, Thorel se asigura că nu o să dorm toată noaptea.”Știe” ca e dreptul lui si si-l cere cu vârf și îndesat.

Thorel e „pata de viață” de pe noptieră mea.

Thorel is family.

Evoluam.


Nimic nu se schimba, dar de fiecare data cand ma uit inapoi nu imi vine sa cred ceea ce vad. Sunt alta. Iau cate putin din toti cei care apar si dispar din viata mea. Sunt facuta din atingeri, mangaieri, priviri si iluzii. Scriu printre randuri numele lui din nou si din nou. Va vad privirile, le simt reactiile, anticipez zambete si citesc dorinte.

Lucrurile pe care le stiu doar eu, secretele mele, ma fac mai puternica; simplul fapt ca ceilalti nu stiu mereu de ce zambesc ma urca undeva deasupra flutuilor. Vad de acolo fiecare pas.

Roar.


Trebuie sa fiu mai atenta cu ceea ce imi doresc pentru ca, aparent, sunt un magnet pentru forma materiala a gandurilor mele. Nu ma pot plange, sunt sigura ca sunt o groaza de oameni care si-ar dori sa „pateasca” acelasi lucru, doar ca, la cat sunt eu de „zurlie”, nu e asta mereu cea mai buna varianta.

Sunt recunoscatoare pentru asta, dar eu, fiinta impulsiva, leoaica, iubitoare de joc, nu reusesc mereu sa iau in calcul ce se va intampla dupa ce imi vad dorinta implinita, dar reusesc mereu sa ii fac fata.

Incerc sa fiu mai buna decat azi in fiecare zi de maine.

Dilema


Totul era mort in exterior. Lumea putrezea in fiecare secunda care trecea, toata viata scurgandu-se prin gurile de canal care se infundau rand pe rand. Betoane topite. Sticla sparta. Paduri arzand.  Peisaj apocaliptic.

-Nu asa imi imaginam ca are sa se sfarseasca totul.

-Ce credeai? Ca o sa ne inghita pamantul? Ca a murit ultima albina si o sa ne inecam cu polenul lor? Sau sa nu imi spui ca te credeai urmas al dinozaurilor si sperai la vreo cometa drept mostenire din partea lor.

-Nu pot sa cred ca in loc sa faci ceva tu stai aici si razi de mine. O sa murim curand.

-Doar tu o sa mori. Adica, ai facut-o deja cu ceva timp in urma, de asta ma poti auzi.

-Am murit.

-Da, ai murit. Cum ti se pare? Iti place? Ar trebui sa iti placa, o sa petreci ceva timp in starea asta. Plus ca nu mai ai ce sa faci, oricum, nu are rost sa te revolti.

-Inceteaza. Cine esti?

-Uum, as putea sa iti explic, dar nu cred ca ai intelege. Plus ca nu are rost, sunt aici pentru scurt timp, doar cat sa iti tin companie pana poti pleca de aici.

-Unde se presupune ca ar trebui sa plec?

-Nu stim inca. Posibil sa te trimitem inapoi, posibil sa mergi ceva mai in fata.

-Despre ce naiba vorbesti?

-Unii oameni spun ca nu e posibila calatoria in timp. Ei bine, nu au dreptate. E posibila, dar costa destul de mult. Costa viata ta. Dar tu ai platit deja asa ca poti face asta.

-Poftim? Nu vreau sa calatoresc in timp, nu vreau sa mor doar pentru asta.

-Oricum ai facut-o. Asta e un bonus, daca vrei sa ii spui asa.

-Te rog inceteaza, sunt confuz.

-Asa esti de fiecare data.

-De fiecare data? Am mai trecut prin asta? Ne-am mai intalnit?

-Ooh, de multe ori. Adica nu ii poti spune chiar intalnit. Eu am stat pe langa tine toata viata ta, nu m-ai vazut dar imi datorezi multe. Iti amintesti stanca aia ce s-a prabusit imediat ce ai plecat tu de acolo? Ei bine, „chemarea naturii” eram doar eu care incerca sa-ti salveze viata. Cu placere.

-Ok, sa presupunem ca tot ce imi spui e adevarat. Ce o sa se intample dupa ce „plec” de aici. O sa merg spre ceva luminita, pe niste scari rulante?

-Nu. Posibil sa ajungi intr-un sat de prin secolul al optsprezece-lea; sarac, cel mai probabil. Dar cu siguranta vei fi foarte fericit.

Buna dimineata


Traiesc pentru dimineti.

Adica na, normal ca traiesc atata timp cat am parte de dimineti. In fine, nu asta este ideea. Ce vreau eu sa spun este ca traiesc pentru dimineti ciufulite.

In fiecare dimineata, soarele este indeajuns de dragut incat sa treaca si pe la mine prin camera. Atunci cand deschid ochii e peste tot; pe cearsafurile sifonate sub mine, pe peretele cu poze si pe dulapul de langa pat. E minunat. E cel mai frumos lucru pe care il pot vedea in acel moment…aproape. Sunt fascinata de cat de multe poate schimba lumina soarelui acolo unde ajunge sa se odihneasca.

Ma incarca cu energie.

Explozie


Ploua torential. Umbrela nu imi era de nici un folos, dar o tineam deasupra capului in speranta ca o sa ma protejeze. Nu de ploaie. De nu stiu ce.

Mai aveam o suta de metri pana la intrarea in bloc cand am ridicat capul din pamanat, mi-am scos creionul din par si l-am lasat liber. Atunci am vazut. Am vazut frumusetea trista a toamnei. Culorile ruginii erau udate si imbratisate de cerul negru.

M-am oprit. Exact acolo, am inchis umbrela si mi-am lasat capul pe spate. Simteam picaturile dansandu-mi pe pleoape, pe gene, pe buze si de acolo in jos pe gat. Parul ud in cateva secunde. Vantul grabit.

Totul din jurul meu, toata lumea, tot universul s-au inchis intr-un singur punct. Un punct dens de tot si de toate, plin de viata si de miscare. Un punct care a explodat din nou atunci cand mi-ai aparut iar in gand.

Imi zambeai.