Lectie


Simt tradarea. O simt acut in tot corpul, simt cum misuna prin vene si prin tesuturi ca un parazit, cautandu-si locul. Nu se poate hotari si astfel se dezintegreaza in zeci de mii de aschii, infigandu-se in fiecare celula a corpului. Ignor durerea, dar zambetul imi piere de pe buze si sunt din nou sub apa. Imi aud inima cum bate, incearca disperata sa imi spuna ceva, aud rotunjimi, aud priviri, aud posibilitati epuizate. Deschid ochii si o vad cum sta deasupra mea

TEROAREA          PANICA          GROAZA

Vreau sa tip, vreau sa urlu, vreau sa lovesc sa sparg si sa plang.

In schimb zambesc.

Din nou.

Zeitati


Iti aud din nou vocea in miez de noapte. Am asteptat-o atat de mult timp. Spui aceleasi lucruri, repeti de fiecare data aceleasi cuvinte; am ajuns sa le invat. Le rememorez si le repet obsesiv de fiecare data cand nu esti in jurul meu, o fac din teama de a nu le uita.

Te-am chemat de multe ori in vis, iar acum apari tot mai indraznet. Ma asezi in bratele tale si imi spui povesti, basme si legende. Imi povestesti despre zei, zeite si pagani. Imi spui ca aici putem sa fim si noi, imi spui ca aici putem sa fim orice. Dar nu mai avem timp. Nu a mai ramas timp pentru asta, iar destinul zeilor din vis se sfarseste brusc. E din nou dimineata. Sunt din nou doar eu.

Rotunjimea numelui tau imi scrijeleste pe creier cuvinte pe care le doresc spuse, cuvinte de care vreau sa stie si ceilalti ca sunt pentru tine.

Lapte de pasare


-Cum obtii laptele de pasare?

-Cum adica? Nu stii?! Iei o pasare si o mulgi, la fel cum obtii si laptele de vaca.

A facut ochii mai mari decat am vazut vreodata, gura lui micuta spunea fara oprire un „O” mut, iar privirea i s-a luminat intr-o secunda.

-…Vreau sa vad asta!!

A fost cel mai frumos lucru pe care l-am vazut eu in ultima buna perioada de timp: inocenta in cea mai pura stare a ei. Am vazut in fata mea curcubeul ce ni-l desena copilaria in fiecare zi, fie ca eram uzi din cap pana-n picioare de ploaie, fie ca eram inghetati de zapada rece. Cu sufletul plin de fericire m-a trecut un fior rece pe spate pentru ca exact asta este ceea ce pierdem atunci cand cifra varstei nu se mai opreste din crescut: pierdem inocenta aceea pura cu care reusim noi sa ne imaginam cum toate mamele, matusile si bunicile alearga dupa pasari pentru a le mulge si pentru a ne face noua poftele.

Exercitiu de imaginatie


Era o seara mult prea obisnuita de martie. Te-am zarit pe tine si brusc a devenit o seara perfecta de martie. M-am ridicat de la locul meu, unde stateam atat de cuminte, te-am luat de mana si ti-am spus ca ar fi mai bine pentru amandoi sa plecam de acolo. Ai ascultat, bineinteles. Ma decisem, in sfarsit, sa apar goala in fata ta.

Te-am asezat pe podea, iar eu, in fata ta, am inceput sa dau jos, pe rand, tot ceea ce purtam.

Am inceput cu trandafiriul din obraji si cu petele visinii de vin de pe buze; m-am descaltat de orgoliu si am revenit cu picioarele pe pamant, imi facea atat de mult rau si nu intelegeam de ce continui sa il port. Dar o faceam. Mi-am desfacut coada si mi-am lasat parul liber, lasand sa cada din el doar sperante si visuri. Eu te priveam pe tine, iar tu priveai fascinat podeaua plina de idei colorate. Cand ti-ai adus din nou privirea asupra mea eu scapasem deja de nevoia de atentie, de mandrie si de ignoranta. Urmareai cu privirile aprinse, linia fina a indiferentei, alunecand usor pe pielea mea, pana a ajuns si ea, intr-un final, pe podea, la picioarele mele.

Ultimul lucru pe care l-am dat jos a fost zambetul. L-am luat cu atentie si l-am asezat grijulie pe noptiera de langa tine. Aveam nevoie de el mai tarziu.

Spune-mi acum. Sunt la fel de frumoasa dezbracata de trup cum sunt imbracata cu ziduri?

Sentință


Sunt prizoniera propriei minti; inchisoare sumbra, imprejmuita de ziduri inalte si sarma ghimpata.

Sunt inconjurata aici de ganduri si imagini ce nu vor parasi vreodata lumea imaginatiei, vor ramane captive acolo, impreuna cu mine, torturandu-ma si aratandu-mi imposibilul. Intind mana si vreau sa le ating, dar fug de mine si se ascund intr-un colt intunecat al celulei. Apar usor, pe varfuri, doar atunci cand imi asez trupul obosit si sleit de durere pe saltea. Ma inteapa un arc dar mai tare incep gandurile sa ma intepe atunci cand trag de mine, atunci cand incep sa ma chinuie. Incerc sa inchid ochii, incerc sa trec dincolo de zidurile de beton pe care le-am construit chiar eu, cu mana mea, incerc sa trec de tot ceea ce este in jurul meu zi de zi, dar imaginile acelea se strecoara viclene pe sub gene. Cum reusesc asta nu am stiut niciodata. Le simt in crestetul capului, le simt cum imi coboara usor pe frunte, iar de pe arcada se impiedica mereu si imi cad pe buze. Le rostesc. Le rostesc. Le rostesc. Le rostesc in speranta ca se vor consuma dar incep sa urce pe obraji. pe nas si se agata de gene. Genele incerc sa le tin mereu cat mai ude, poate poate aluneca si se prapadesc, dar nu se intampla niciodata asta, se strecoara miseleste pe sub pleoape si incep sa ma chinuie. O durere dulce ce ma tine prizoniera lor. A gandurilor. Prizoniera ei. A imaginatiei.

Care e diferenta dintre nebunia unui om disperat si curajul unui nebun?

In fiecare colt al celulei am scris cate un nume. Persoane dragi pe care le doresc alaturi de mine, oameni frumosi pe care ii vreau in viata mea. Un singur colt l-am lasat golas si asta pentru ca nu stiu diferenta dintre nebunia unui om disperat si curajul unui om nebun.