23. februarie. 2017


Pretindem ca suntem fiinte superioare, rationale, inteligente, dar suntem usor condusi de instinct, de inima si de pasiune. Adoram jocurile si ducem o lupta continua intre ceea ce vrem si ceea ce trebuie de fapt. Tanjim dupa atingeri care nu ne sunt adresate, tanjim dupa ochi ce ar trebui uitati dupa prima vedere. Visam si ardem dupa saruturi pe care buzele noastre nu ar trebui sa le guste niciodata.

Spune-mi, spune-mi ca nu gandul este cel mai puternic dusman al tau. Spune-mi ca nu imaginatia te distruge. Spune-mi ca nu ti-ai dorit niciodata sa gresesti si nu o sa te cred.
Suntem animale pe doua picioare conduse de instinct.

20. decembrie. 2015


Traiesti cu o iluzie. Cu gandul ca nu ai nevoie de nimeni pentru a intelege ce e fericirea adevarata. Te bazezi doar pe propria persoana cand vine vorba de asta si pierzi cel mai frumos lucru. Pierzi adevarata magie a vietii: fericirea celuilalt. Pentru ca nimic nu se poate compara cu asta. Momentul in care zaresti acea scanteie din privirea celuilalt iti dai seama ca merita orice. Merita orice sacrificiu, orice renuntare de sine, doar pentru a continua sa o zaresti in ochii lor. Acela e momentul cand realizezi ca, de fapt, niciodata nu ai fost tu fericit. Nu cu adevarat. Nu atat de pur. Nu atat de sincer.

18. ianuarie. 2015


„-Fii tare, draga! O sa fie bine!”

Am ajuns sa ma satur sa tot aud asta la nesfarsit.

Si daca nu vreau sa fiu puternica? Daca nu mai pot sa fiu? M-am saturat sa aud asta zi de zi. De altceva nu sunteti in stare? De ce nu are nimeni curajul sa ma intrebe ce simt de fapt? De ce nu are nimeni curajul sa ma  asculte, sa imi asculte adevaratele ganduri? De fapt…pana si mie imi e teama sa le aud.

Am ajuns la un moment dat sa imi repet pana si eu ca totul o sa fie bine, dar imediat mi-am dat seama ca nu are rost sa ma mint. Cu siguranta o sa fie bine…intr-un final. Dar pana atunci, mai am mult de mers. Mai am de trecut prin multe focuri si multe nopti. Pana atunci mai am de uitat multe persoane si de suprimat multe amintiri.

Sau nu?

E prea tarziu. Sunt prea multe intrebari.

Orele mici imi dau dureri de cap. Orele tarzii imi fac inima praf.

25. decembrie. 2014


Si simteam cum ma dezintegrez. Simteam cum toata substanta mi se scurgea din membre. Eram o baltoaca de durere si dragoste. Un amestec chimic periculos, gata sa explodeze din moment in moment. Raceala de afara nu mai avea nici un efect asupra mea. Sangele era in punctul de fierbere pulsand tot mai puternic in fiecare vena; fiecare celula incepuse sa se framante, iar muschii cardiaci incepura sa o ia razna vrand sa evadeze din cutia toracica, rupand si sfasiindu-mi epiderma.

Eram o baltoaca. Un amestec explozibil de dragoste si ura. de dor si indiferenta, de fericire si teama.

17. decembrie. 2014


Toata camera ii era plina de carti. Iar ea, ea statea in mijlocul lor, ingnorand dezordinea din jur si incercand sa isi puna putin viata in ordine.

Ziua nu are nici cea mai mica grija. Uita de tot si de toate si trece prin orele luminoase cu un zambet incontestabil pe buze. Insa ceea ce nu stiu ceilalti este ca noaptea o innebuneste. O paralizeaza de frica.

Nu a fost niciodata ca ceilalti. Ea nu simte pur si simplu. La ea sentimentele nu vin si pleaca. La ea sentimentele vin si pun stapanire pe absolut tot. Simte deseori cum i se tese o panza de paianjen prin tot corpul. Tesatura care o paralizeaza, ii ingheata toate gandurile si o face sa uite sa respire. Practic, asta pateste in fiecare seara de ceva timp. Si stie ca nu are ce face. Nu a luptat niciodata cu gandurile sale pentru ca stie ca nu are cum sa castige. S-a lasat pur si simplu coplesita de propria imaginatie pana cand, intr-un sfarsit adormea, sleita de puteri.

large (6)

29. octombrie. 2014


Serios, Dana? Serios?

E seara! Ai stat toata ziua cu cartea aia in maini si maine ai teste de dat. Invata!

Mda…ma cert degeaba. Catenele si afirmatiile lui Parfene lenevesc pe biroul meu, iar mintea mea refuza, efectiv, sa faca cunostinta cu ele.

E ciudat… .

Ma simt ciudat. Defapt, asta e starea mea generala de cateva zile incoace. O sa treaca.

Nu?

O sa imi revin. Totul o sa revina la normal. Catenele or sa ia locul amintirilor in mintea mea, iar legaturile duble de carbon or sa alunge dorul de noi.

Poate o sa reuseasca Stanescu sa imi potoleasca sufletul. * ” Stim ca unu plus unu fac doi,/ Dar eu si cu tine,/ Nu stim, vai, nu stim cat facem.” * Oh…poate ca nu o sa reuseasca.

Haide Dana: sugestie, expresivitate… .

27. octombrie. 2014


E toamna? E iarna? Nici noi nu mai stim; insa eu sunt sigura ca in sufletul meu e toamna. Dar nici nu mai stiu ce inseamna asta. Sufletul meu e capricios, la fel ca si vremea de afara; azi e senin, soare si cald, maine e furtuna, ploaie si frig. Nu ma mai inteleg.

Mi-e pofta de ceva.

Mi-e pofta de o excursie la munte. Mi-e pofta de un peisaj autentic de toamna. De o cabana. De lemn. Mi-e pofta de un drum de munte scaldat in frunze crocante si multicolore. De un foc de tabara si muzica buna. Sau ploaie, o carte si ciocolata calda. Alaturi de cineva.

Mi-e pofta sa aud un zambet. Nimic nu se poate compara cu sunetul zambetului unei persoane dragi. Poate cea mai frumoasa simfonie creata vreodata.

Sunt jos, rezemata de peretele cu geam al camerei mele. Afara ploua. Ploua violent, iar tu esti la telefon, incalzindu-mi inima si gadilandu-mi auzul cu un zambet. Da! Cu siguranta imi e pofta de asa ceva.

Dar cred ca e cazul sa imi pun pofta-n cui si sa ma trezesc la realitate.

Poate o sa fie soare maine.

tumblr_lziezpl5Nm1qcpguio1_500

09. octombrie. 2014


Imaginea caietului deschis pe masa din camera mea ma obliga sa scriu zi de zi. Ma obliga sa imi tin promisiunile fata de mine.

Numele meu este Daniela, am 16 ani, am pierdut oameni in momentele mele slabe si am legat prietenii cu cele mai neasteptate persoane. Am invatat ca viata nu se opreste in loc pentru nimeni si ca lacrimile sunt de prisos. Cu toate acestea, am plans oceane; de dor, din dragoste, din prietenie sau nervi. Am invatat sa nu ma multumesc cu jumatati de masura si ca primesti doar daca ceri. Iar daca asa nu functioneaza, pur si simplu obtii singur. Am invatat cat de putin pot valora unii oameni si cat de puternic poate fi un gand.

Am devenit foarte atenta la propriile dorintele si la visele copilului din mine. Am devenit atenta la oamenii din jurul meu si la monstri insetati din spatele unor zambete. Multi se hranesc cu teama ta, cu tristetea si nefericirea ta. Tu ii faci puternici!

Am ajuns la performanta de a iesi in public cu sentimentele in lesa, dar imediat ce raman doar eu cu mine, le las libere, iar atunci o iau razna. Se agita, zboara, ma inghiontesc si lovesc. Nu le mai pasa de nimeni si de nimic. Ma lupt cu ele, dar ma lasa de fiecare data fara puteri.

Numele meu este Daniela si am pierdut prea oameni.

05. octombrie. 2014


Ajung in sfarsit acasa. Raceala din ultimele zile m-a doborat si pana si o iesire la supermarket mi se pare obositoare. Dar aleea din fata blocului ma asteapta mereu primitoare. E imbracata aproape complet in frunze de culoare ciocolatie. Ador sunetul crocant pe care il fac atunci cand pasesc pe ele. Ma joc putin cu acestea, lovindu-le cu piciorul in timp ce ma indrept spre interfon. Imi vad reflexia. Imi palce. Vad blugii rupti si bluza in dungi orizontale ce imi imbratiseaza corpul. Imi port esarfa preferata, iar peste aceasta imi cade in valuri negre, parul. Alb si negru. Ador contrastul. Imi place ce vad. Par fericita. Dermatograful asta negru ma face sa par fericita. Poate sunt. Imi trec plasa de cumparaturi dintr-o mana in alta si trag cu putere usa; fata din fata mea dispare, facand loc acelorasi scari vechi si reci pe care le urc si le cobor zilnic.

Urc, iar fantasticul toamnei ramane in urma mea.