Oameni dragi


Sunt o norocoasa. Asta pentru ca ma simt acasa in atat de multe locuri incat nici macar nu indraznesc sa le numar.

M-am simtit acasa in acea dimineata cand am deschis ochii, inconjurata fiind de intuneric si caldura, acasa m-am simtit in masina lui, cu drumul lung in fata; m-am simtit acasa odata ajunsa in parcare, atunci cand i-am vazut pe la ferestre; m-am simtit acasa cand l-am imbratisat pe pitic, cand ne-am privit in oglinda, cand i-am luat pe toti, pe rand, la pupacit, cand dansam, cand radeam.

Eram impreuna si abia atunci am realizat cat de tare mi-au lipsit oamenii aceia dragi, atunci cand am realizat cu cata energie au reusit sa ma incarce.

Sunt o norocoasa pentru ca dau de oameni tot mai frumosi, invat tot mai multe de la ei, le dau tot mai mult din mine.

Abia dupa asta


-Imi placi.

-De ce?

Eu, personal, nu vreau sa fiu placuta doar pentru ceea ce ochiul vede pentru prima data. Vreau sa existe o rezonanta intre mine si cei din viata mea. Vreau sa existe o tampenie pe care ai auzit-o, fara sa vrei, de la mine si care te-a facut sa razi. Vreau sa fiu placuta pentru o carte pe care o preferam, pentru chestia ciudata pe care o fac  cu ochiul, pentru buza de sus care o ia usor razna atunci cand rad cu pofta, pentru creioanele din par, pentru lipsa mea totala de echilibru pe locurile drepte sau pentru aspectul de oita pe care parul meu il adopta cand intra in contact cu vreo picatura de ploaie.

Fara superficialitate. Daca ai avut curiozitatea de a-mi auzi timbrul vocal, spune-mi lucruri despre tine. Lucruri despre care nu te-ai gandi sa vorbesti cu o persoana pe care abia ai intalnit-o.

Spune-mi care este gustul copilariei tale, care este mirosul tau preferat, spune-mi cand ai vazut ultima data un magar, cand ai baut ultima data lapte.

Abia dupa o discutie de genul acesta da-ti voie sa-mi spui daca ma mai placi sau nu.

 

Ale mele cuvinte


A se citi usor, rar, cu voce soptita.

Buna.

Numele meu este Daniela, iar tu dai viata tuturor gandurilor mele. Iti multumesc pentru asta.

Am spus de multe ori ca am senzatia ca ale mele cuvinte, credinte si temeri devin reale doar in momentul in care le rostesc cu voce tare. De asta evit sa le dau viata gandurilor mele, pentru ca mintea mi-o ia razna uneori. Isi face de cap.

Dar totusi, nu as rezista sub povara lor, nu m-as descurca singura cu ele; de asta prefer sa le scriu si sa le afisez aici. Iar tu vii, citesti si te faci responsabil de destinul cuvintelor mele.

Asa ca sa nu indraznesti sa le neglijezi, sa uiti de ele sau sa nu le iei in serios. Sunt ale tale acum, ai grija de ele.

The Thor

The Thor

 

Am o broască țestoasă, iar ea m-a învățat câteva lecții destul de importante.

Broasca mea se numește Thor. Nu are el nici cine știe ce mușchi și nici ochii albăstrui, dar are o personalitate destul de puternică… Pe atât de puternică pe cât poate fi personalitatea unei broaște țestoase. Thorel al meu nu pleacă niciodată capul si, mai important de atât, e mereu curios. În fiecare zi, aparent, el descoperă carte ceva nou. Habar nu am ce, dar el e mereu foarte ocupat lovindu-se de vreun colt sau de vreun covor.

Seara, înainte de culcare, este ora noastră de joaca. Iar dacă se întâmplă să uit sau să încerc să chiulesc, Thorel se asigura că nu o să dorm toată noaptea.”Știe” ca e dreptul lui si si-l cere cu vârf și îndesat.

Thorel e „pata de viață” de pe noptieră mea.

Thorel is family.

Evoluam.


Nimic nu se schimba, dar de fiecare data cand ma uit inapoi nu imi vine sa cred ceea ce vad. Sunt alta. Iau cate putin din toti cei care apar si dispar din viata mea. Sunt facuta din atingeri, mangaieri, priviri si iluzii. Scriu printre randuri numele lui din nou si din nou. Va vad privirile, le simt reactiile, anticipez zambete si citesc dorinte.

Lucrurile pe care le stiu doar eu, secretele mele, ma fac mai puternica; simplul fapt ca ceilalti nu stiu mereu de ce zambesc ma urca undeva deasupra flutuilor. Vad de acolo fiecare pas.

Roar.


Trebuie sa fiu mai atenta cu ceea ce imi doresc pentru ca, aparent, sunt un magnet pentru forma materiala a gandurilor mele. Nu ma pot plange, sunt sigura ca sunt o groaza de oameni care si-ar dori sa „pateasca” acelasi lucru, doar ca, la cat sunt eu de „zurlie”, nu e asta mereu cea mai buna varianta.

Sunt recunoscatoare pentru asta, dar eu, fiinta impulsiva, leoaica, iubitoare de joc, nu reusesc mereu sa iau in calcul ce se va intampla dupa ce imi vad dorinta implinita, dar reusesc mereu sa ii fac fata.

Incerc sa fiu mai buna decat azi in fiecare zi de maine.

Dilema


Totul era mort in exterior. Lumea putrezea in fiecare secunda care trecea, toata viata scurgandu-se prin gurile de canal care se infundau rand pe rand. Betoane topite. Sticla sparta. Paduri arzand.  Peisaj apocaliptic.

-Nu asa imi imaginam ca are sa se sfarseasca totul.

-Ce credeai? Ca o sa ne inghita pamantul? Ca a murit ultima albina si o sa ne inecam cu polenul lor? Sau sa nu imi spui ca te credeai urmas al dinozaurilor si sperai la vreo cometa drept mostenire din partea lor.

-Nu pot sa cred ca in loc sa faci ceva tu stai aici si razi de mine. O sa murim curand.

-Doar tu o sa mori. Adica, ai facut-o deja cu ceva timp in urma, de asta ma poti auzi.

-Am murit.

-Da, ai murit. Cum ti se pare? Iti place? Ar trebui sa iti placa, o sa petreci ceva timp in starea asta. Plus ca nu mai ai ce sa faci, oricum, nu are rost sa te revolti.

-Inceteaza. Cine esti?

-Uum, as putea sa iti explic, dar nu cred ca ai intelege. Plus ca nu are rost, sunt aici pentru scurt timp, doar cat sa iti tin companie pana poti pleca de aici.

-Unde se presupune ca ar trebui sa plec?

-Nu stim inca. Posibil sa te trimitem inapoi, posibil sa mergi ceva mai in fata.

-Despre ce naiba vorbesti?

-Unii oameni spun ca nu e posibila calatoria in timp. Ei bine, nu au dreptate. E posibila, dar costa destul de mult. Costa viata ta. Dar tu ai platit deja asa ca poti face asta.

-Poftim? Nu vreau sa calatoresc in timp, nu vreau sa mor doar pentru asta.

-Oricum ai facut-o. Asta e un bonus, daca vrei sa ii spui asa.

-Te rog inceteaza, sunt confuz.

-Asa esti de fiecare data.

-De fiecare data? Am mai trecut prin asta? Ne-am mai intalnit?

-Ooh, de multe ori. Adica nu ii poti spune chiar intalnit. Eu am stat pe langa tine toata viata ta, nu m-ai vazut dar imi datorezi multe. Iti amintesti stanca aia ce s-a prabusit imediat ce ai plecat tu de acolo? Ei bine, „chemarea naturii” eram doar eu care incerca sa-ti salveze viata. Cu placere.

-Ok, sa presupunem ca tot ce imi spui e adevarat. Ce o sa se intample dupa ce „plec” de aici. O sa merg spre ceva luminita, pe niste scari rulante?

-Nu. Posibil sa ajungi intr-un sat de prin secolul al optsprezece-lea; sarac, cel mai probabil. Dar cu siguranta vei fi foarte fericit.

Buna dimineata


Traiesc pentru dimineti.

Adica na, normal ca traiesc atata timp cat am parte de dimineti. In fine, nu asta este ideea. Ce vreau eu sa spun este ca traiesc pentru dimineti ciufulite.

In fiecare dimineata, soarele este indeajuns de dragut incat sa treaca si pe la mine prin camera. Atunci cand deschid ochii e peste tot; pe cearsafurile sifonate sub mine, pe peretele cu poze si pe dulapul de langa pat. E minunat. E cel mai frumos lucru pe care il pot vedea in acel moment…aproape. Sunt fascinata de cat de multe poate schimba lumina soarelui acolo unde ajunge sa se odihneasca.

Ma incarca cu energie.

Explozie


Ploua torential. Umbrela nu imi era de nici un folos, dar o tineam deasupra capului in speranta ca o sa ma protejeze. Nu de ploaie. De nu stiu ce.

Mai aveam o suta de metri pana la intrarea in bloc cand am ridicat capul din pamanat, mi-am scos creionul din par si l-am lasat liber. Atunci am vazut. Am vazut frumusetea trista a toamnei. Culorile ruginii erau udate si imbratisate de cerul negru.

M-am oprit. Exact acolo, am inchis umbrela si mi-am lasat capul pe spate. Simteam picaturile dansandu-mi pe pleoape, pe gene, pe buze si de acolo in jos pe gat. Parul ud in cateva secunde. Vantul grabit.

Totul din jurul meu, toata lumea, tot universul s-au inchis intr-un singur punct. Un punct dens de tot si de toate, plin de viata si de miscare. Un punct care a explodat din nou atunci cand mi-ai aparut iar in gand.

Imi zambeai.

Sfarsit

Sfarsit

Toata esenta orasului se scurgea odata cu ploaia ce cadea energic. Norii pareau atat de grei pe umerii cladirilor incat cimentul a inceput sa se sfarame, otelul se prelingea pe trotuare, iar geamurile parca nu se mai opreau din a se sparge. Oamenii alearga bezmetici pe strazi in flacari. Au alergat asa pana au cazut pe pamantul ars. Obositi. Lesinati. Morti. Nimeni. Nimic. Gol. Pustiu. Ingeri cu aripi arse se tarau pe sub cladiri ce au inceput sa se prabuseasca. Din crapaturile pamantului ieseau bufnite si porumbei cu ciocuri ascutite. Acestia se repezeau spre case, dar se loveau de zidurile lor, transformandu-se in fluturi albastri. Se inaltau spre cer, acoperind repede tot ceea ce putea fi cuprins cu ochii. Cu aripile lor au reusit sa insufle viata cadavrelor deja in descompunere. Acestea s-au ridicat, rand pe rand, umpland strazile metropolei.

Desi toti respirau, orasul era fara viata. Rauri de iubire se varsau pe bulevarde, inimile indivizilor fiind secate. Nimeni nu simtea nimic. Sufletul le era paralizat de o letargie de cosmar. Cu totii priveau infernul, dar nimeni nu se speria. Cu totii vedeau sfarsitul, dar nimeni nu tresarea.

Pas cu pas se apropiau tot mai mult de prapastia din asfalt. Nicio intrebare, nicio teama.

Nicio bariera intre omenire si infern.

 

I need an intervention.

I need an intervention.

Sunt o risipitoare. Dau banii asa, aiurea, pe flori ce le vad intamplator pe strada, dar uneori exagerez si intru chiar si in florarii; intru deseori in biblioteci, dar pentru mine raiul inseamna librariile. Carti in stanga, carti in dreapta, carti peste carti peste alte carti. Am nevoie de multa putere pentru a nu iesi de acolo cu bratele pline, dar sunt un simplu om, si de cele mai multe ori cedez. Iar atunci camera mea se mai alege cu cateva trofee. Dau banii pe ceaiuri, lumanari parfumate si cadouri. Carui om normal ii place sa ofere?! Cui i-ar placea sa vada fericirea pura din ochii celui care primeste chiar si cea mai mica atentie. Arunc cu banii pe hartie de cadouri cu care imi fac de cap si pe hartie colorata pe care o tai in doi timpi si trei miscari si o lipesc pe peretii camerei. Imi place sa imi pun amprenta pe tot ce imi apartine.

Am grija de ce e al meu, easy as that.

 

Concluzii


Sunt intrigata, deranjata si revoltata… .

Pe langa multe altele sunt si asa. Sunt deranjata de lipsa de discretie a oamenilor, intrigata de lipsa lor de bun simt si revoltata de directia in care unele relatii dintre oameni se indreapta. Doar pentru ca nu vorbesc foarte des despre asta, nu inseamna ca nu observ. Asta e unul din defectele mele: observ mai multe decat ar trebui. Asta si faptul ca am un instinct antrenat si testat de multi.

Imi e teama de usurinta cu care oamenii se descurca cu toate mastile lor. Eu, una, abia ma descurc cu mine; sa pretind ca sunt altcineva, altceva, ar duce la epuizare si distrugere. La distrugerea mea, in primul rand. As pierde tot ceea ce sunt, tot ceea ce incerc sa reconstruiesc. As distruge tot ce as putea sa devin.

Ma cutremur cand aud oameni afirmand ca au ajuns la concluzia ca prietenia nu exista si ca exista doar oameni pe care ii tinem in jurul nostru pentru a nu fi singuri. Asta si atat. E pacat. E pacat ca prea putini au ajuns sa cunoasca acea persoana pentru care am da bucati din noi doar pentru a o tine pe ea intreaga. Si aici ma refer la sufletul acela de al carui existenta nu ai stiut, dar atunci cand l-ai intalnit ai continuat sa te intrebi „Ce am facut pana acum fara tine?!”. Persoana care gandeste la fel ca tine, care stie ca nu iti e bine de la primul cuvant pe care ti-l aude. Persoana pe care la un moment dat nu o mai poti numi prieten ci familie.

Ceva explodeaza undeva in lume cand intalnesti acel gen de suflet.

30. ianuarie. 2016


Am avut nevoie sa ma intorc in timp pentru cateva momente asa ca am dat la maximum melodia ce am ascultat-o impreuna pentru ultima data. Am lasat-o sa imi umple urechile, inima; am lasat-o sa imi patrunda prin fiecare por, pentru a iesi mai tarziu prin ochi, rostogolindu-se incet peste obraji. Avea sa se usuce mai tarziu, asa cum au facut-o florile, asa cum au facut-o prieteniile. Nu stiu cat de mult am insemnat eu pentru acele suflete, dar stiu cat de mult m-au schimbat ele pe mine; nu stiu cati isi vor aminti de Dana, dar stiu sigur ca Daniela le multumeste.

4 minute. Mi-am muscat buza, mi-am sters ochii si am facut liniste. Doar 4 minute.

20. decembrie. 2015


Traiesti cu o iluzie. Cu gandul ca nu ai nevoie de nimeni pentru a intelege ce e fericirea adevarata. Te bazezi doar pe propria persoana cand vine vorba de asta si pierzi cel mai frumos lucru. Pierzi adevarata magie a vietii: fericirea celuilalt. Pentru ca nimic nu se poate compara cu asta. Momentul in care zaresti acea scanteie din privirea celuilalt iti dai seama ca merita orice. Merita orice sacrificiu, orice renuntare de sine, doar pentru a continua sa o zaresti in ochii lor. Acela e momentul cand realizezi ca, de fapt, niciodata nu ai fost tu fericit. Nu cu adevarat. Nu atat de pur. Nu atat de sincer.

Avem eternitatea


Timpul se oprise in acel moment. A incetat sa mai existe. Umanitatea a respirat pentru ultima data in acea secunda si tot Universul s-a comprimat, la fel ca in momentul de dinainte de existenta, prima data cand am stat unul langa celalalt. Bubuitul puternic  al inimilor imi zguduia fiinta. Tot ceea ce stiam, tot ceea ce credeam pana atunci a fost distrus. Lumea nu mai era nimic din ceea ce cunosteam. Parea ca toate galaxiile si-au facut cumva loc in interiorul meu. Simteam cum se pregateau sa iasa la suprafata, toate pe rand, lasandu-si urmele pe tot ceea ce ma inconjura.

tumblr_mf9gx38pjs1qjipezo1_500