Atat de aproape. Ii puteam auzi respiratia. Ii puteam numara bataile inimii. Intunericul ii invaluia chipul, lasandu-i doar sclipirea din ochi. Ochi care ma priveau pe mine. Ochi care ma vedeau doar pe mine. Niciodata nu ma simtisem mai expusa si totodata mai protejata ca atunci, ca in acea seara, pe acea banca. Niciodata nu ma mai simtisem acasa, pana atunci. Iar pentru asta am avut nevoie de el. De el si de bratele lui.
Se spune ca ai de invatat in fiecare zi a vietii tale. Dar despre nopti de ce nu vorbeste nimeni?
In seara asta intunericul m-a invatat ca sunt pe cale sa pierd ceva ce nu voi mai avea niciodata, m-a invatat ca atingerea dintre doua celule este de ajuns pentru a-ti marca viata, m-a invatat ca suferinta, la fel ca si iubirea fac parte din noi asa ca nu are sens sa le negam.
Daniela Miloș 