Ganduri (4)


Pentru cine scriu? Nici eu nu stiu.

Pentru nimeni, pentru toti si pentru oricine. Scriu pentru mine si pentru sufletul meu. Imi scriu visele pentru ca ele sa devina realitate, imi scriu temerile pentru ca acestea sa nu mai aiba nici o putere asupra mea, imi scriu gandurile pentru a ma elibera si sentimentele pentru a nu ma mai sufoca.

Scriu despre voi. Despre voi toti care ati intrat in viata mea. Scriu mai ales despre cei care imi doresc sa locuiasca cat mai mult posibil in camarutele inimii mele si despre cei care mi-au fost alaturi. Desre cei care m-au facut sa plang de fericire si cei care m-au facaut sa zambesc atunci cand imi era cel mai greu sa fac.

Scriu pentru si despre cei care atunci cand am cazut au venit si s-au asezat langa mine.

Ganduri (3)


Si simti uneori atat de tare nevoia sa spui „Te iubesc!” incat ai senzatia ca acele doua cuvinte o sa te sufoce, o sa iti smulga  si ultima picatura de energie si ca o sa iti devoreze usor usor sufletul, pana in momentul in care devin atat de dureroase incat trebuie sa le dai afara. Trebuie sa le spui cuiva. Trebuie sa te descarci. Si astepti cu atata nerabdare si atata teama acel moment in care in sfarsit le vei spune incat devine usturator. Si te pregatesti. Si te gandesti. Si te antrenezi pentru acele 2 secunde in care le vei rosti. 2 secunde care ti-ar putea schimba viata pentru totdeauna.

Orasul umbrelelor


Ce e sunteul acesta? A da, alarma…urasc diminetile! De ce le urasc? Nu mai conteaza acum.

Este dimineata; intunericul imbratiseaza intreaga incapere, iar…stai! De ce e intuneric? E 7 dimineata deja. Privesc spre geam si realizez ca cerul este cenusiu…negru mai bine spus. Da, cerul este negru, acoperit de nori pusi pe razbunare.

Mai suna mult alarma aia?!

Mi-as dori ca diminetile sa fie interzise, sau macar ca scoala sa inceapa mai tarziu putin. Acest gen de dimineti ploioase si mohorate sunt facute pentru a dormi, sau cel putin pentru a visa. Dar nu, eu sunt nevoita sa ma ridic din patul meu confortabil si cald si sa ma pregatesc pentru scoala. Dupa inca cateva minute de somn (cel putin cateva minute mi s-au parut mie), ma hotarasc sa parasesc patul, Indreptandu-ma astfel spre baie. Cu castile in urechi incep plictisita sa imi fac rutina de dimineata cand, fara nici un fel de interes privesc spre ceas. Ei bine, acela este momentul in care trebuie sa intrii in panica.

„Ok, calmeaza-te!! Mai ai 5 minute sa ajungi la scoala, iar tu nu faci decat 10 pana acolo, totul e in regula!” Bineinteles ca nimic nu este in regula! M-am indreptat grabita spre usa, uitand de tot ce este in jurul meu. Cobor repede scarile si incep sa alerg prin ploaia care cadea cu putere pe asfaltul deja ud. Picaturile de ploaie se izbesc violent de fata si parul meu, facand „aventura” mea, mult mai dificila decat este deja. In cateva minute sunt deja in curtea scolii, fara sa stiu cum sau cand am ajuns acolo, urc fericita scarile si intru in clasa. In acest moment, ceea ce conteaza cel mai mult este faptul ca am ajuns la timp, fara sa realizez in ce stare am ajuns. Ceea ce ma trezeste la realitate, sunt privirile curioase ale colegilor care ma fac sa imi indrept privirile spre sticla dulapului din fata mea.

„Oh, haide…nu e chiar asa rau. Nu?” Ba da…este destul de rau. Pe langa hainele ude care stau destul de „rebel” pe mine, parul imi era ravasit, iar fata aducea destul de mult cu cea a unui ursulet panda obosit. Doar dupa ce realizez cum arat, privirile celor din jur incep sa devina arzatoare.

-Oh haide, nu aveti ceva mai bun de facut? Temele alea nu se fac singure!

Acestea fiind spuse, pornesc grabita spre locul meu si sper ca aceasta zi sa treaca cat mai repede.

Cateva ore mai tarziu, momentul mult asteptat a sosit, iar eu am pornit spre casa.

Desi ploaia cadea grabita, iar norii erau din ce in ce mai grei, privelistea orasului era al naibii de frumoasa. In fata mea, un curcubeu de umbrele s-a aratat dintr-o data, lipindu-mi de fata un zambet dubios. Inima mi s-a umplut de dragoste iar ochii mi s-au luminat de fericire. Desi toti oamenii din jurul meu isi ascundeau nemultumirea sub o umbrela viu colorata,  fata de vremea atat de schimbatoare, eu eram singura care se bucura de atingerile tandre trimise de catre cer. Si visam. Visam cu ochii deschisi ca el era langa mine. Visam ca ii puteam simti fiecare atingere si aveam senzatia ca ma privea.

In acel moment imi doream atat de tare sa opresc fiecare persoana de pe strada si sa ii spun sa sa isi iubeasca viata. Sa iubeasca fiecare zi si fiecare noapte, fiecare zambet si fiecare lacrima. Sa iubeasca tot ce le iese in cale, sa iubeasca fiecare minut al existentei lor. Sa zambeasca cerului de fiecare data cand ceva nu iese bine si sa sarute pamantul dupa fiecare victorie. Imi doream sa le spun ca teama de a-ti exprima sentimentele nu e decat lasitate. Imi doream sa le spun ca si eu iubesc si ca voi iubi pana la ultima suflare.

Imi doream sa ii fac sa inteleaga ca iubirea si fericirea se afla in cele mai mici detalii din jurulu nostru, in cele mai timide zambete si cele mai dulci soapte.

 

e1a3f694331201b6a6f8fa29c79e8516

Pelerinaj sentimental


Si acum chiar nu imi mai pasa. In momentul de fata pot spune linistita ca nu imi mai pasa de nimic. Nu imi mai pasa de ploaia care ma uda, nici de vantul care ma bate. Nu imi mai pasa de caldura infernala, nici de gerul crud. Nu imi mai pasa de vorbele celorlalti si nici de cei care au inceput deja sa abereze. Acum nu imi mai pasa nici macar de mine. Astazi mi-am pus sufletul pe primul loc, astazi l-am lasat pe el sa decida. Si am incredere ca va alege corect, ca stie ce face.

24f61f02239e703468762c9b73328f6e